Mi-am revazut bunica. Inerta. Cu ochii inchisi, respirand sacadat, cu trasaturi mai apropiate de descoperirile sarcofagelor egiptene...statea acolo fara sa putem vorbi sau macar schimba o privire. Deasupra-i trona un tablou impreuna cu bunicul. El a ales sa plece mai demult, intr-o toamna, de ziua sorei mele. Mi-am adus aminte de fragmentele copilariei petrecute la ei si as fi vrut sa-i povestesc. Dar nu cred ca ma auzea...
In fiecare zi trebuie sa ne dorim mai mult, de la altii sau de la noi, sa (ne)depasim, dar sa nu uitam niciodata sa apreciem ce avem! Si sa facem unele lucruri atunci cand mai avem timp! Mi-as fi dorit sa vorbim!
Ma rog.
viata e prea scurta... bunica ta probabil ca are deja multi ani.... a vazut si facut multe -inclusiv un copil care sa te faca pe tine (mama sau tatal tau, ca nu specifici din care parte bunica...)
RăspundețiȘtergerede aceea, parerea mea este ca un copil este o minune -si poate ar trebui sa lasam ceva in urma :)
am incercat sa dau o nota mai optimista mesajului tau...
Mihnea
Multumesc, Mihnea! Stiu ca e ceva natural...toti stim asta! ;)
RăspundețiȘtergere