joi, 27 mai 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
joi, 6 mai 2010
Micimea omului...
Mi-am revazut bunica. Inerta. Cu ochii inchisi, respirand sacadat, cu trasaturi mai apropiate de descoperirile sarcofagelor egiptene...statea acolo fara sa putem vorbi sau macar schimba o privire. Deasupra-i trona un tablou impreuna cu bunicul. El a ales sa plece mai demult, intr-o toamna, de ziua sorei mele. Mi-am adus aminte de fragmentele copilariei petrecute la ei si as fi vrut sa-i povestesc. Dar nu cred ca ma auzea...
In fiecare zi trebuie sa ne dorim mai mult, de la altii sau de la noi, sa (ne)depasim, dar sa nu uitam niciodata sa apreciem ce avem! Si sa facem unele lucruri atunci cand mai avem timp! Mi-as fi dorit sa vorbim!
Ma rog.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)